Da, sunt o ipocrită pentru că am zis și am crezut că bijuteriile realizate de mine nu au loc în aceste vremuri tulburi. Timpul trecând și eu reflectând, m-am răzgândit și am zis, că da, acum mai mult ca oricând.

Dar cu toate astea, este loc de artă și creativitate printre pandemie și război?

Este o întrebare pe care mi-am pus-o prea des în ultimii ani. Este o întrebare la care nu aș fi dorit să aflu niciodată răspunsul sau nici măcar să nu existe în mintea mea.

Eu credeam că pandemiile sunt ceva de domeniul trecutului, lucruri care s-au întâmplat pentru că medicina nu era unde este astăzi, iar războiul cu atât mai mult aparține de niște vremuri pe care nu ma gândeam că le voi trăi în viața asta…

 

Am avut de 2 ori tendința să renunț la ceea ce am construit la Celestia în ultimii 4-5 ani din cauza emoțiilor puternice pe care le-am simțit cu privire la război și la pandemie. Emoții, pe care nu am știut să le gestionez inițial, dar care m-au ajutat să mă maturizez rapid.

 

Primul an de pandemie l-am simțit ca un an al curățărilor și când spun asta mă refer la curățările spirituale. Socrul meu mereu îmi spune: “Măi copii, măi, mai stați, măi copii, un pic și contemplați...Mai uitați-vă la un apus, mai vedeți cum se duce floarea-soarelui după soare, mai admirați lumea și natura și lucrarea asta mare făcută de Dumnezeu…”.

 

El ne spune mereu să ne mai oprim din goana zilnică și pur și simplu să ne mai bucurăm de lucrurile mici pe care ni le oferă natura: un zbor de albină pe o floare, o cafea băută dimineața pe răcoare, un zâmbet frumos al unui copil...Dar cine să îl asculte?

 

 

Noi tot cu ale noastre, cu munca, cu hobby-urile cu prietenii, cu ieșirile în oraș cu tot...Când aflasem despre virus că există în China, bineînțeles că nici nu l-am luat în seamă...că e departe...că nu ajunge la noi, etc….Și apoi, am clipit și deodată ne-am trezit cu toții închiși în casă….

 

Și iată, cum, de pe o zi pe alta, viața noastră s-a schimbat radical și n-a mai fost așa cum o știam.

Atunci a venit pentru mine prima resetare de valori și mi-am dat seama că vreau să fiu mai recunoscătoare pentru ceea ce am în momentul prezent: sănătate, un soț minunat care mă iubește, venituri constante cât să nu îmi fie greu și mai ales, bucurie și liniște în familie.

 

Practic m-am trezit și n-am mai luat “de bune” toate lucrurile frumoase din viața mea. Am început să mulțumesc pentru ele.

 

Apoi, al doilea moment de cumpănă, a fost când socrul meu ne-a trezit dimineața și ne-a spus: “A început!”. Eu una n-am crezut niciodată că va mai exista un astfel de război, așa cum învățam la istorie când eram copil. Dar iată că este real și că este aproape de noi.

 

În primele 3 zile am simțit frică. Cu adevărat. Nu mai simțisem în corp ceea ce am trăit atunci, deși în realitatea mea lucrurile nu se schimbaseră.

 

"Războiul este un loc în care tinerii care nu se cunosc și nu se urăsc, se ucid, prin decizii ale unor bătrâni care se cunosc și se urăsc, dar nu se ucid." (Erich Hartmann).

 

Și cu acest citat în minte, am încercat să îmi revin. Și am reușit.

Tocmai de aceea am simțit și mi-am spus de 2 ori că ar fi cazul să renunț pentru că, cui îi mai pasă de praf de stele?

Dar, mi-am dat seama de câteva lucruri care pe mine m-au făcut să ies din starea de anxietate și care m-au determinat să merg înainte cu activitatea mea creativă. Și acestea sunt:

 

1. Nu pot face decât ceea ce este în controlul meu

Adică, dacă în timpul pandemiei am respectat regulile astfel încât să mă protejez pe mine și pe ceilalți, acum, în caz de război nu pot decât să ajut așa cum pot: prin donații, gânduri bune, energie pozitivă.

 

2. Dacă eu îmi opresc activitatea creativă nu se oprește războiul și nu se termină pandemia

Aceste gânduri mi-au venit în minte: “Cine mai are chef acum să cumpere arta? Cine mai are chef acum să cumpere bijuterii? Cui îi mai arde acum de orice având în vedere ce se întâmplă prin spitale și peste graniță?”

Deși am simțit că munca și creațiile mele nu sunt relevante în aceste condiții de gri și sumbre, mi-am dat seama că nu e așa. Nu se oprește războiul, dacă eu nu mai fac bijuterii, nu se oprește pandemia dacă eu închid firma, nu se întâmplă nimic dacă eu nu mai fac nimic, din simplu motiv că lucrurile nu sunt în controlul meu.

Așadar, m-am decis să îmi continui activitatea creativă, să ofer în continuare bucurie și praf de stele prin bijuteriile realizate de mine.

 

3. Da, acum avem nevoie de artă mai mult ca oricând

De-a lungul secolelor, arta a însemnat frumos, speranță, culoare și sentimentul de împlinire. Îmi aduc aminte o scenă din filmul Pianistul în care actorul principal cântă la pian în fața unui ofițer german și astfel scapă de moarte. Ce am fi fără artă?
Așadar, eu am luat decizia că indiferent de ce fel de vremuri vor veni, eu voi continua să realizez bijuterii și să aduc o bucățică din cer mai aproape de inima ta.

 

Un lucru știu sigur că am învățat în ultima perioadă și anume să trăiesc cât mai mult în prezent și să mă gândesc la realitatea care mă înconjoară acum. Astăzi în România nu e război, astăzi găsim mâncare la supermarket și astăzi sunt sănătoasă și mă pot ocupa de activitățile mele.

Cu aceste gânduri am reușit să îmi revin și să îmi contui proiectele. Altfel, dacă aș fi stat în frica zilei de mâine, în teama că și nouă ni se pot întâmpla nenoriciri, în tot felul de scenarii care nu s-au întâmplat, atunci poate că aș fi apus de mult soarele la Celestia… Dar, am reușit să îmi revin și să strălucesc din nou.

 

 

Așa că...astăzi suntem ok, aici în realitatea noastră, Mâine mai vedem și ne adaptăm.

Așadar, da, eu zic cu atât mai mult, în aceste vremuri gri este și loc și nevoie de artă și creativitate printre pandemie și război.

Sper că ți-a plăcut acest articol, eu mi-am așternut aici gândurile, cu sinceritate.

P.S. Dacă vrei să afli mai multe detalii din culise, despre procesul creativ, despre bonusuri și reduceri secrete sau pur și simplu gândurile mele despre afacerea mea creativă, te invit să te înscrii la newsletter.